Oieritul ca mod de viață. Poveste de viață și ciobănie

Oieritul ca mod de viață. Poveste de viață și ciobănie
FOTO: "Fluiera", Biblia și pozele vechi, de ciobănie, ale lui Florea Vasilichii.


Până acum ceva vreme, fluierul lui Florea Vasilichii se auzea afară până noaptea târziu și când îi auzeau cântările de ciobănie, vecinii ieșeau din case să-l asculte. “Cânta la comarnic, când dormea lângă oi. Cânta de se auzea până în Gropi, la Obrejă și la tușa Mariță. Ieșeau femeile și-l ascultau cum cântă de fain. Dar n-o avut cine-l înregistra”, spune soția lui, Nastasia.

Femeii îi este dor de vremurile acelea. “Se auzea până târziu fluiera și oamenii îmi spuneau: «Vai, fain o cântat Flore azi-noapte!», că demult, asta era ocupația cu oile - ca să nu-i fie somn, lua fluiera cu el și cânta!” Erau cântări de oi, doine pe care le-a a învățat cu oile, pe care nu le mai auzi. Acum o săptămână, la televizor s-au dat niște cântece ciobănești. A plâns Flore, a plâns și ea. “No, Flore, auzi-te cum cânți cu fluiera!”, i-a spus Nastasia. Fluiera mai este, păstrată cu sfințenie lângă pozele vechi, de ciobănie, și Biblia veche, de la începutul lui 1900, în care sunt înscrise cununiile și copiii din familie, doar că nu mai are cine cânta la ea, pentru că Petra Flore, cunoscut dintotdeauna ca Florea Vasilichii, este bolnav, la pat, și nu mai poate doini.

O viață cu oile

La șase ani, Flore a fost dus la stână de un unchi. I-a plăcut mult și, de la nouă ani, a început să meargă toată vara. A crescut cu oile și ciobănie la Prislop a făcut mai apoi toată viața. La 29 de ani era șef de stână. Pleca sâmbăta de acasă și se mai întorcea sâmbăta următoare. Pe atunci, erau patru tovarăși, dintre care unul era șef, cu răspundere, plus alții (slugile). Mergea cu caii și căruța la stână și, dacă avea vreo problemă sau ceva treabă pe acasă, venea călare. “Eu, dacă aveam ceva important să-i spun, luam dealul. Am mers și singură de câte ori. Până acolo sus. În două ceasuri jumate eram în Prislop. Odată am pornit seara, trebuia să-i spun unui frate de-al meu să vină în ailaltă zi. Și la șase știu că am luat botica în mână, să nu fiu singură. Am luat o botă și am plecat la Prislop. Trecând prin vale, către Prislop, am văzut râsul. Se uita la mine și mă gândeam că dacă vine la mine, mă mănâncă. Dar m-am dus și am ajuns cu bine, dimineața am ajuns înapoi”, își amintește Nastasia.

Când se alegeau oile, de Sfântul Dumitru, ziua de "Vinerea Mare" se făcea joc și petrecere mare, jocul ciobanilor, care țineau câte două-trei zile, pentru că turmele erau toate mari, câte 1.000 de oi. "Flore a avut 1.100 de oi într-un an la Prislop, prin ’80, apoi au tot scăzut. Erau 3-4 stâni pe dealul ăsta. Era Brădețel, Obârșie, Prislop și Siriod. Și toate aveau multe oi, chiar și 1.200 de oi. Preotul de la Ibănești Pădure mergea întotdeauna la stână, stropea oile, sfințea stâna, oile în coșer, ciobanii, făcea un pic de slujbă, și apoi făceau mâncare acolo. Erau oameni mai mulți și erau oi la toată casa. Acum, noroc că sunt unii care au mai multe și așa se adună", mai spune soția lui Flore. ”Nu mai vor oamenii ciobănie că nu le mai place. Nu mai găsești oameni să lucreze. Că e viață mai murdară. Plouă, ninge, plini de apă, acolo e viață grea. Dar cui o învață de mic, cum au fost copiii ăștia ai noștri, îi place."

Viață grea la oi

Viața cu oile nu este ușoară. Trebuie să-ți placă și să te înveți cu ea de mic. Oaia trebuie mulsă de trei ori pe zi, pe lângă asta trebuie dusă la pășune, trebuie făcută brânza, mai sunt treburi gospodărești. Lucrurile au o anumită rânduială, după cum povestește tot Nastasia. "Mulgeau și câte 900 de oi, dar erau 10 oameni la stână. O oră jumate-două maxim dimineața, iar de amiază trecea mai repede. Fiecare, aproape 100 de oi. Dimineața pe la patru, se trezeau la muls. La jumatea lui 7 se găta mulsul. Unul dintre ei venea de punea de mămăligă. Pe când gătau de muls, făcea mămăliga, frământa brânză într-un lighean sau un vas mai mare și făcea porții. Fiecare își lua porția de brânză și își făcea boțul și asta mâncau de dimineață. Plecau apoi cu oile, rămâneau cei care făceau brânza, ori fierbeau zerul și cărau apă. Pe când venea amiaza, veneau pe la 12, 12 jumate, mergeau la muls și unul care era mai de casă, făcea focul, punea de mămăligă, aducea apă, căra gălețile cu lapte. Și mâncarea de amiază era urdă. Urda cu apetic – ceapă cu apă și oțet - și mămăligă. Mămăligă era non-stop. Pâine mâncau când și când, dacă le era foame la amiază, o felie de pită cu slănină. Plecau iar cu oile, la jumatea lui 6 se întorceau și le mulgeau. Seara era laptele. Se fierbea lapte. Și mai mâncau jânchița, urda cu zer cu tot, pe care o luai cu cana, fără să strecori. Sau mai făceau zeamă de fasole la ceaun cu zer. Se gospodăreau bine, iar Flore ce mâncare și tocană de miel făcea! Frumos o fost, mai demult. Și brânza lui Florea Vasilichii era cea mai bună. Mergea cineva la stână, găsea curățenie. Tot timpul era curat, mereu avea stâna pusă la punct, nu vedeai blide nespălate, nu…Și el era îngrijit, că era Florea Vasilichii de la Prislop."

În timp ce povestește, răsfoiește poze vechi, mici, unele decolorate. Flore la doar nouă ani la oi, cu o căciulă mai mare decât el, apoi adult, în putere, în cămașă albă, țărănească, pe care Nastasia o spăla cu sodă caustică și o freca până i se rodeau degetele, Flore înconjurat de oi, la muls, în strungă, făcând cașul, cu mânecile cămășii suflecate peste coate, împreună cu tovarășii săi, cu câinii albi, așa cum îi plăcea lui, cu Ibănești și haita Tisa.

Pasiune transmisă fiilor și nepoților

Vasilică, fiul mai mic, e cu vitele, iar Obrejă a moștenit dragostea și priceperea la oi a lui Flore. Face ce face, dar numai prin saivan este și nu-l poți scoate de acolo. “Una fată, un miel nu suge, unu-i bolnav, le punem de mâncare și ziua trece”. Vorbește puțin Obrejă, dar când e vorba de oi, devine dintr-o dată mai deschis, iar aici, în saivanul cald, în mijlocul oilor și al mieilor, este în lumea lui.

De când le scoate din saivan și până le duce la munte și apoi de la alesul olilor până prin noiembrie-decembrie, când dă zăpada și le dă la oameni, iar pe ale lui le bagă din nou în saivan, doarme lângă ele, în comarnic. 300 sunt oile lui, iar la strânsul oilor mai adună 200-300 de oi de la oameni. Nici nu e nevoie să le facă semn că știe a cui e fiecare. Le recunoaște imediat și observă repede dacă o oaie lipsește. "Este un cioban foarte bun, el de mic a fost cu oile și îi iese și un caș tare bun”, mi-a spus  Floarea Truță care-și dă oile numai la el. Brânza, câteva mii de kilograme într-o vară, o face de multe ori el sau cine știe să o facă bine. “Numai bună să fie. Dacă nu-i bună, n-am cui da.”

Când a terminat clasa a opta, Obrejă nici nu s-a mai dus pe acasă. "Cum o predat cărțile la școală, eu căpăleam colo, nici nu a mai așteptat să viu acasă, mi-a făcut din mână. «Meicăă, paaaceee, eu m-am dus!» Și s-a dus la deal, la oi, la tatăl lui. Că cine prinde drag de oi, merge la oi, își amintește Nastasia. "Mergea de la școală și venea acasă și mă ajuta la tot: lemne, mergeam la treburi împreună și apoi făceam amândoi temele. Amândoi făceam compuneri și scriam. Așa ne ajutam – el mă ajuta cu treaba, eu cu teme. A fost harnic și cum a gătat clasa a 8-a, s-a dus la oi, la tată-său."

E ceva în sângele acestor oameni legat de ciobănie, un microb care transmite în familie, din generație în generație, începând de la Florea Vasilichii, răbdarea, priceperea și dragoste de oi și pentru viața cu ele. Iar lucrurile acestea, așa cum spune Nastasia Petra, apar și se învață încă de copil. Daria, fetița mai mare a lui Obrejă, este la grădiniță, în Isticeu, și vrea să se facă ciobăniță. Îi place la stână și, când oile ies din saivan, nu se lasă dusă în casă. Doarme afară, lângă oi, ca tatăl ei.  “Asta-i Negruța, asta-i Prințesa Curcubeului...” și fetița delicată, cu ochi migdalați, le spune oilor pe nume. Cum o văd, o înconjoară, iar mieii se joacă, sar și dau din picioare.