Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Politica de utilizare a cookie-urilor | Protectia datelor cu caracter personal

Reportaje

Acțiuni comemorative cu ocazia Zilei Eroilor
Acțiuni comemorative cu ocazia Zilei Eroilor
Ziua Eroilor, sărbătoare națională pe care o celebrăm în fiecare an în ziua Înălțării Domnului, a fost marcată prin acțiuni comemorative la momumentele eroilor din Ibănești, Isticeu, Ibănești Pădure și Dulcea. 

În toate parohiile s-au desfășurat slujbe de pomenire și s-a ieșit din biserici, potrivit tradiției, cu prapori și colaci, la monumentele eroilor. La Monumentul Eroilor din Ibănești, cei căzuți pentru țară, neam și credință au fost pomeniți de preotul ortodox, Oprea Eugen, și preotul greco-catolic, Someșan Tudor.

Au fost de față reprezentanți ai Primăriei și ai Consiliului Local, locuitori ai comunei, școlari și a avut loc un emoționant moment artistic oferit de cei mai tineri dintre participanți. Primarul comunei, Dan Vasile Dumitru, și viceprimarul, Gliga Marius, au depus o coroană de flori. Coroane din partea Primăriei și Consiliului Local au fost depuse și la monumentele eroilor din Isticeu, Ibănești Pădure și la Dulcea.

„Jertfa Ibăneștiului în cele două războaie mondiale a fost de aproximativ 260 de oameni: 157 și-au pierdut viața în Primul Război Mondial și cca 100 în al Doilea Război Mondial”, spune preotul Oprea Eugen.

 

04.11.2018
Alături de ansamblul "Ibășteana": la repetiții și pe scenă
Alături de ansamblul "Ibășteana": la repetiții și pe scenă
-„De unde este echipa aceasta?” (cineva din sala căminului cultural din Sângeorgiu de Mureș a fugit după noi ca să ne prindă înainte de a urca în autocar, la plecare).

-„Din Ibănești!”, au răspuns copiii în cor.

-„Copii, ați fost minunați, ați fost cei mai buni. V-am văzut și mi-a plăcut foarte mult de voi. Sunteți extraordinari. Să o țineți tot așa!”

Cei 28 de participanți din partea ansamblului „Ibășteana” la festivalul „Mlădițe”, din Sângeorgiu de Mureș, nu-și mai încăpeau în piele de bucurie și mândrie. Au așteptat cu mare nerăbdare participarea la festival, le-a plăcut mult pe scenă și acum, după ce emoțiile au trecut, erau veseli, încântați și se gândeau deja la următorul spectacol.

-„Ce frumoooos, ce frumoooos a fost!”, repeta micuța Andreea care, cu această ocazie, și-a făcut debutul pe scenă. Era toată numai un zâmbet. „Abia aștept să vină duminica, să urc din nou pe scenă!”

Ibășteana are 30 de componenți, cu vârste începând de la 7 ani și până la clasa a șaptea – a opta. În fiecare zi de vineri, ei participă la repetiții, de trei ani sub îndrumarea instructorului Adrian Boier – o realizare importantă în condițiile în care concurența calculatorului, a internetului și a noilor tehnologii este foarte serioasă. Acesta speră să reușească să păstreze copii și să ajungă cu ei la un nivel cât mai ridicat. „Mai au mult de exersat, de învățat, încă nu le-am arătat tot ce știu, dar peste câțiva ani pot să fie foarte sus”, spune acesta.

Din fericire, semnalele sunt pozitive: copiii sunt dornici să participe la festivaluri, abia așteaptă să urce pe scenă, se simt bine și privesc cu interes ansamblurile mai experimentate, care au câțiva ani în plus față de ei (ca vârstă și pregătire) și pe care le iau drept exemplu. „Vedeți cum dansează? Ăștia chiar știu să joace!”, mi-a spus unul dintre băieți, privind cu ochii mari de uimire, dansul ritmat și epuizant al ansamblului din Bistrița, ai căror membri sunt cu ani buni mai mari decât ei.

Pe lângă dansuri specifice zonei noastre, în repertoriul ansamblului „Ibășteana” mai intră un dans din Maramureș și Fecioreasca din Crihalma (dificilă, dar preferată de multe fete din ansamblu).

La festivalul „Mlădițe”, au fost printre cei mai tineri participanți și s-au prezentat cu Brâul fetelor, Bătrânesca, De-a lungul, Învârtita, Fecioreasca și Bărbunc.

Video: La repetiții și pe scenă. Instructor: Adrian Boier

04.11.2018
Povești ciobănești cu tetea Alexandru
Povești ciobănești cu tetea Alexandru
Știam că tetea Alexandru (Gliga Alexandru, de pe Gropi) este sfătos, că îi place să comenteze și să analizeze ce se întâmplă prin țară, dar nu am acordat niciodată prea mare atenție darului său.

Asta până când, Laura Jiga Iliescu, cercetător la Institutul Național de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, venită în Ibănești pentru documentarea unei lucrări de specialitate, mi-a mărturisit ce povestitor bun găsise.

M-a făcut așa de curioasă încât am urcat la dânsul doar ca să mai stăm de povești, cum se spune pe la noi, despre ciobănie și despre vremurile în care, spune el, ciobanii erau tare pricepuți și “aleși”.

“Pe vremuri, erau ciobani la toată casa. La toată casa erau 5-6 copii, dintre care unul era la oi”, spune el, “dar acum nu mai sunt oameni. Și în toată țara așa e, e criză de oameni. Și pe atunci… dacă erai cioban, aveai o simbrie, ce să zic. Eu, ca să-ți spui, în ’63 m-am dus prima oară la oi și-am avut 1.500 simbrie pe toată vara, în ’64 am avut 2.000 simbrie pe toată vara, în ’65… nu am fost și în’ 66 am avut 600 pe lună (6 luni de ciobănie, 3.600 lei).”

A mers prima oară la oi ocând a terminat clasa a șaptea, la 14 ani, prin ’63, iar după un an, s-a adunat un grup de băieți foarte buni – tineri și vrednici, ciobani tot unul și unul. “În ’64, eram de aicea 8 băieți. Cel mai mic era de 15 ani ani, cel mai mare era de 18 ani. Iar șeful de stână a zis ciobani ca mine nu are nimeni. Și tăți de aicea, 8 ciobani.” Repetă cuvintele apăsat și le subliniază cu gesturi ferme ale mâinii. “Și tăți de aicea, 8 ciobani!”

Am impresia că sunt momente în care tetea Alexandru uită de prezența mea. Se află din nou în lumea care prinde viață prin vorbele lui – când cașul se făcea cu rânză, nu cu “cheag chimic”, când ciobanii umblau cu cioreci și huioși din pănură, iar munții erau aglomerați de oi – și redevine ciobanul care merge pe jos din Solovăstru în Lăpușna, care are necazuri cu ursul și care face tocană de miel ciobănească, așa cum numai el știe s-o pregătească.

“ Era ursu… dezastru ce zdrobea! Și, oi, și vaci, și porci, și cai în munți. Prin ’63, când am început să merg la oi, eram mic și fricos, tânăr de 14 ani, știu că într-o săptămână a mâncat șapte oi. Era o oaie la zi. Atâta a mâncat, nu aveai ce-i face! Unde simțea că-i deplasată turma de oi, venea, lua oaia. Nu avea bai de câini, nu avea bai de nimic. Ori o lua în gheare, ori o lua în gură, o prindea de mijloc de spate, așa cum prinde mâța șoarecele (și-mi arată cum mușcă pisica șoarecele), și așa merea cu ea, ori o ținea sub labă. Și le era frică la ciobani să mai meargă cu oile. Și a venit șeful de stână, și au făcut hârtii, memorii mai sus și au venit unii. Nu l-au pușcat, dar l-au speriat, l-au ciuruit cu niște alice și s-a dus.”

O poveste cu un urs “blestemat rău de tot”

(continuare de la filmare) „Așa cum era focul atunci, n-o să uit niciodă. Încă am spus către pădurarul: Mă, facem în fagul ăsta – punem așa niște crăcani, un ștant, să poți sta în el, să poți să păzești și să poți să-l ciurui, mă! N-o vrut pădurariul. Și să vezi, cum o fost drumul plouat, drum bătătorit o făcut ursul și-ncoa și-ncolo și-ncoa și-ncolo, dar nu s-o putut băga că a fost un foc prea puternic să-l poată scoate. Și noaptea pe la trei, s-a dus altundeva și a omorât altu’ cal. Ursu când are pradă e blestemat… ursu când are pradă e blestemat ca să nu i-o iei. Câinii…. nu-i păsa de ei. Trăgeau câinii de el, dar nu-i păsa. La urma-urmelor, i-au luat câinii frica și nu s-au mai dus la el. Lătrau la el cum latră la un cal și nu făceau nimic. Era ursul ăsta așa de blestemat de nu-i era frică. În coșeri a sărit ăla urs, în coșeri, între vite, și o prins vaca și o sărit taurul, taur mare, și taurul a salvat vaca. Era blestemat rău de tot! Și nu era mare-mare, am văzut mai mari.”

Ciobănia, îndeletnicire grea

Era mai greu pe atunci, acum ai ce-ți trebuie, spunea dânsul. În ’66 a plouat o lună zi la zi. Și pe atunci se umbla la oi cu cioareci, din pănură de lână. O lună de zile am fost ud în continuu. Și avem huioșul, ăla tot de pănură. Când îl umplea apa, aveai ce duce la el, că era de 20 de kile plin de apă. Aveai două huioșe. Când se uda unul, îl puneai acolo la foc, la stână, și îl luai pe ălalalt (acum ai sacul de folie, nu te udă). Și mi s-o făcut rană, aici, deasupra genunchilor de nu mai puteam merge. Cum mergeam zilnic, că eram cioban de zi, și de la opăreala aia, ud în continuu și strâns cu cioarecul ăla pe picior, m-am rănuit tot, n-am mai putut merge în picioare. Iar amu… ce-i? Iau un sac de nailon din ăla mare, îl fac așa cât mâna, îl bagă-n cizmă și când vine ploaia doar îl bagă în cap.”

Un final… delicios

“… și, doamnă, să-ți mai spun o minune. Prin ’94-’95, nu mai țiu minte, primesc poruncă: Sandule, să vii la deal că vin niște francezi la stână. Să le pregătești o mâncare cum știi să le pregătești. Și am belit mielul, și le-am făcut de mâncare la ceaun. Pregătită așa cum am știut eu s-o fac, ciobănește. O tai mărunt, așa cum se taie de tocană, o condimentezi cu ceapă, piper, poprică și să ai un kil de vin, dar vin bun… pui peste carne, o leși două ore să steia așa și după aia o pui la foc. La urma urmelor, am pus o cană de smântână și pfai !Atâta au mâncat și s-au minunat: cum ai putut s-o faci, tot spuneau, și nu au lăsat nimic, au împachetat tot, au pus în borcane. Apoi, nu pricep, nu mâncă carne de-asta? Cred că mănâncă, dar n-o știu pregăti în stilul ăsta…”

03.16.2018
Știința din spatele naturii
Știința din spatele naturii
Te bucuri de priveliștile pe care ți le scoate în cale, tragi cu nesaț în piept aerul puternic ozonificat, te relaxezi în plimbări pe dealuri și prin păduri. Sunt lucruri firești, absolut normale, pentru că ai norocul să trăiești înconjurat de natură.

Și chiar suntem norocoși! Scoția are ca obiectiv național ca toate orașele cu peste 2.000 de locuitori să aibă acces la minimum 20 ha de spațiu verde la 500 m de casă! În marile aglomerații urbane, se fac planuri peste planuri pentru crearea de spații verzi, iar studiile derulate de neurologi arată că putem vorbi despre o veritabilă putere vindecătoare a naturii. Iar noi trăim în mijlocul naturii!

Prin observație și experimente, aceștia au ajuns la concluzia că natura influențează în mod pozitiv creativitatea, activitatea creierului, că o plimbare în natură îmbunătățește randamentul, au observat că oamenii care trăiesc în apropierea unui spațiu verde suferă mai rar de boli.

În editorialul publicat în ediția de ianuarie 2016 a revistei National Geographic, redactorul șef, Cătălin Gruia, vorbește depre natura vindecătoare și despre o alegere personală, care are legătură cu Ibăneștiul.

"Stresul cotidian ne omoară. Puțin câte puțin în fiecare zi, ca picătura chinezească. Antidotul e natura. Am simțit asta ani la rând, dar fără să am curajul să trec la fapte. Până în decembrie 2014, când ne-am mutat la țară, în satul Ibănești din județul Mureș într-o căsuță veche pe deal, înconjurată de fânețe. Sigur că mi-a fost frică să nu rămân pe dinafară sau c-o să înot împotriva curentului. Însă azi mi se pare nu doar că am ales bine, ci că am făcut un lucru de bun simț.

Vindecarea vine din natură, nu de la doctor – credea Paracelsus, în secolul al XVI-lea. Contemplarea unor scene naturale remarcabile întărește sănătatea și vigoarea – scria în 1865 peisagistul Frederick Law OlmstedBeethoven îmbrățișa copaci, Einstein se plimba prin grădină ca să poată gândi. Ca să nu mai zic de Emerson, Thoreau sau John Muir… Atâția oameni celebri sau necunoscuți și-au găsit liniștea și crea-tivitatea în natură.

Puterea vindecătoare a naturii poate fi probată azi științific grație progreselor din neurologie. Testele demonstreză că o plimbare în natură provoacă schimbări fiziologice măsurabile. „Nivelul hormonilor de stres, ritmul respirator, ritmul cardiac și cantitatea de transpirație sugerează faptul că dozele mici de natură ne calmează și ne sporesc randamentul“ – spune jurnalista Florence Williams în reportajul Natura Vindecătoare din ediția de ianuarie 2016 a National Geographic. Neuropsihologul David Strayer a invitat-o pe Florence la o excursie de trei zile în cadrul unui experiment ce viza colectarea de date pentru a proba ceea ce el numește „efectul de trei zile“. Cercetările lui Strayer arată că subiecții au rezultate cu 50% mai bune la problemele cu rezolvare creativă după trei zile în sălbăticie. Creierul e o mașinărie fenomenală, care însă obosește repede în condiții de suprasolicitare. Și viața în societatea modernă presupune adesea să faci zece lucruri dintr-odată. Când lași să se odihnească circuitele pentru atenție imediată dai timp izvorului să se reumple. După numai trei zile, ființa ți se recalibrează și crește implicit capacitatea de procesare a creierului.

Liisa Tyrväinen, de la Institutul Finlandez pentru Resurse Naturale, recomandă o doză minimă de natură de cinci ore lunar pentru îmbunătățirea stării de spirit. Mai multe studii din UE care examinează efectele spațiului verde asupra sănătății publice au concluzii seducătoare. Un exemplu: oamenii care locuiesc la mai puțin de 1 km de un spațiu verde suferă mai rar de boli, încât Scoția și-a propus ca obiectiv național ca toate orașele cu peste 2.000 de locuitori să aibă acces la minimum 20 ha de spațiu verde la 500 m de casă. În Coreea de Sud, unde munca și stresul sunt o a doua religie, există deja trei păduri vindecătoare oficiale; alte 34 vor fi finalizate până la anul.

Sunt convins că, sub pojghița câtorva secole de civilizație, chemarea sălbăticiei e înscrisă în ADN-ul nostru. Și în curând, de voie-de nevoie, va trebui să-i dăm ascultare. Eu i-am dat când m-am mutat în Ibănești".

 

04.14.2017
De povești cu Manail
De povești cu Manail
L-am găsit în spatele casei, rezemat de o sapă, pândind cu mare atenție și răbdare sobolii. „Pe unul l-am prins, doamnă!”, mi-a spus și a fugit apoi să se îmbrace în hainele țărănești, frumoase, pe care le poartă la biserică în zile de sărbătoare.

Nenea Manail (pe numele lui, Gliga Emanoil) are 85 de ani bătuți pe muchie și mai multă viață în el decât un bărbat de 40 de ani. În urmă cu vreo doi ani, avea planuri mari, dorea să meargă cu bicicleta până la Cluj, dar acum nora și băiatul nu prea-l mai lasă să facă mare lucru. E drept, nu mai e zmeul care se urca pe vremuri pe cazan să schimbe, într-un nor de aburi, borhotul, dar merge la fel de drept ca în tinerețe, are privirea ageră și vie, a rămas la fel de optimist și are multe povești de spus. 

Este înalt Manail, suplu, își strânge bine cureaua la brâu, și are cinci degete la două mâini, restul pierdute la “țârculă”. Când s-a însurat, a intrat într-o familie bogată, care avea din moşi strămoşi vâltoare şi piuă. „Eu m-am măritat, sunt din Dulcea, și am venit aici la ai mai gazdă fată”, povestește. A învăţat şi el meseria, şi 30 de ani a umblat prin sate şi comune, până la Cluj şi la Bistriţa, de-şi umplea căruţă cu ţoale şi pănuri pe care le aducea acasă, la vâltoare. “Mai demult, când fetele se măritau, mergeau la casa lor cu câte o căruţă de ţoale şi o muiere făcea câte cinci şase ţoale. De cum era bostanul cât cupa, toarcea într-una. Acum stă şi se uită la televizor. Atuncea torcea lână de vara şi pân’ la Crăciun, acum îi da foc, că preţu-i mai nimica”, ăși amintește Manail. Oamenii plăteau la metru liniar şi o pănură mare costa cam cât o zi de coasă.

După Revoluţie, vâltoarea s-a stricat şi nu a mai reparat-o, căci nu prea mai venea nimeni. Dar dânsul încă mai știe să facă o vâltoare. “Facem un butuc gros de 40 de centimetri, îl tăiem roată împrejur, îl scobim, băgăm acolo răzlogi, de doi metri înălţime, şi-l fixăm apoi în pământ, cam la 70-80 de centimetri.” Apa vine pe un jgheab şi cade pe marginea vâltorii că să formeze un vârtej şi să învârtească hainele. Debitul este reglat de un stăvilar pus la capătul de sus al scocului. “În anii ‘70, când au fost inundaţiile, apele au luat toate vâltorile. Am lucrat trei luni de zile, am lărgit locul şi am făcut şi piua, şi vâltoare. Le-am avut până acum, după Revoluţie. O să facem alta de suvenir, ca să vadă lumea ce a fost înainte.”

Manail povestește...

03.16.2018