Documentar

Pe urmele regilor, pe Valea Gurghiului
Pe urmele regilor, pe Valea Gurghiului
Când a zărit cerbul înaintând liniștit, tânărul prinț a lăsat deoparte pușca de vânătoare și și-a luat aparatul de fotografiat. L-a surprins bine, fotografia fiind chiar reușită, după cum povestește August R. von Spiess, directorul Vânătorilor Regale și autorul monografiei “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”.

Era toamna lui 1936, iar prințul moștenitor Mihai, în vârstă de doar 15 ani, se afla la Lăpușna, în sezonul boncănitului cerbilor, alături de tatăl său, Regele Carol al II-lea, de prințul Friedrich von Hohenzollern, prințul Wilhelm zu Wied, prim-ministrul Tătărescu și directorul general al băncii de asigurări din Cluj. Ca în fiecare toamnă, trenul Curții Regale adusese oaspeți de seamă la Reghin. 

Toamna se adună oaspeții regali 

“Ca în fiecare an de la începutul domniei Majestății Sale, pentru regele Carol al II-lea al României sfârșitul lui septembrie este perioada în care înalții săi oaspeți se adună în noul castel de vânătoare Lăpușna din fondul regal Gurghiu, fie pentru goana la urși și mistreți, dacă vremea fructelor sălbatice o permite, fie pentru a-și potoli patima de a vâna nobilul cerb", nota August R. von Spiess în anul precedent, într-un articol publicat în presa de specialitate a vremii, inclus în “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”. În acea toamnă, după ce trenul regal a ajuns în Reghin, pe data de 24 septembrie 1935, regele Carol al II-lea și suita sa au traversat cu mașina Reghinul și s-au îndreptat spre Gurghiu, unde a avut loc un moment special, și anume ceremonia de dezvelire a unui bust al regelui Ferdinand. 

"După încheierea festivității, Majestatea sa împreună cu suita au ajuns, după o oră de mers cu mașina în ritm susținut, la castelul de vânătoare Lăpușna, așezat în mijlocul unei văi înconjurate de pădure, la confluența râurilor de munte Creanga Albă, Lăpușna, Săcuieni și Sebeș". În suita regelui se aflau principele Friedrich von Hohenzollern, vărul său, și consilierul său montan Weisshan, renumit alpinist, principele Wilhelm zu Wied, prințul moștenitor Mihai, primul ministru Tătărescu și ministrul Finanțelor Inculeț, mareșalul Curții, Generalul de divizie Ilasievici și Marele Maestru al Vânătorilor Regale, Anton von Mocsony. 

Cu câțiva ani înainte, în toamna lui 1933 îi invitase la fondul Gurghiu-Lăpușna, cu aceeași ocazie, pe sora lui, regina Maria (Marie de Hohenzollern-Sigmaringen) și pe soțul acesteia, regele Alexandru al Iugoslaviei.

Prințul Rudolf al Austriei pe Valea Gurghiului

Locuitorii acestor ținuturi erau obișnuiți să primească astfel de vizite. În urmă cu vreo cinci decenii, principele moștenitor Rudolf de Habsburg, fiul împăratului Franz Joseph I al Austriei, venea constant în aceste locuri și la castelul din Gurghiu. Cutreiera pădurile și văile îmbrăcat într-un costum vânătoresc din zona Steiermark, cu pantaloni scurți din piele de capră neagră și jachetă scurtă într-o companie aleasă, formată din prinți, baroni, conți, oficiali de la curte și alături de prietenul lui, contele Samuel Teleki, care în 1871 luase în arenda domeniul de vânătoare de la Gurghiu. În octombrie 1888, a venit la vânătoare însoțit de Eduard de Wales, cel care urma să devină regele englez Eduard al VII-lea și de arhiducii Otto și Friedrich. Însuși tatăl lui, împăratul Franz Joseph, făcuse o donație pentru pădurarul Dumitru Vețian, despre care aflase că fusese rănit de moarte de un urs, întâlnirea cu acesta fiind soldată cu răni grave la cap, mâini și cu picioare sfâșiate. 

"Vreau să rămân în apropierea cocoșilor, chiar de-ar fi să dorm pe cetină de brad!" - regele Ferdinad al României

22 septembrie 1925. Era o dimineață senină când trenul regal a intrat la ora 8:00 în stația Reghinul Săsesc. Regele Ferdinand al României era însoțit de Marele Maestru de Vânătoare, Excelența Sa Anton Von Mocsony, de medicul personal dr. Mamulea și, până la încărcarea bagajelor în trenul forestier, au servit micul dejun. Apoi au pornit la drum, de-a lungul râului Gurghiu, spre colonia de case de lemn Lăpușna, aflată la 42 km depărtare. Acolo, la gura văii Sebeșului, la postul de jandarmerie, au coborât din tren și au continuat drumul de patru kilometri cu mașina până la casa de vânătoare Sebeș.

La rândul său, regele Ferdinand a venit în numeroase rânduri în munții și pădurile Gurghiului, numite de von Spiess în repetate rânduri un "El Dorado vânătoresc", aducând cu el oaspeți de seamă. Poposesc aici nepoții săi, prinții Friedrich și Franz Josef de Hohenzollern-Sigmaringen, regele George al Greciei, principele regent Nicolae al României. Vine des și regina Maria a României cu o suită aleasă, încă din perioada în care castelul de vânătoare de la Lăpușna este în construcție pentru a se sfătui cu arhitectul ceh Karel Liman asupra amenajării castelului și a parcului înconjurător.

Regele Ferdinand nu era un om mofturos și, în timpul ieșirilor la vânătoare, nu refuza condiții dificile. "Vreau să rămân în apropierea cocoșilor, chiar de-ar fi să dorm pe cetină de brad!", a răspuns hotărât regele Ferdinand când, după trei ore de mers călare, a fost întrebat dacă nu ar prefera să se cazeze la o casă de vânătoare destul de confortabilă decât într-o colibă ciobănească, își amintește directorul Vânătorilor Regale.

Oamenii și întâmplările locului 

Figurile ilustre de prinți, regi, conți, baroni și alte personalități care au poposit prin aceste locuri (fără a fi uitați Horthy Miklos, Nicolae și Elena Ceaușescu, I. Gh. Maurer) lasă loc însă și oamenilor locului în monografia lui von Spiess. Așa cum este bătrânul Nechita Bloș, vajnic vânător de urși, născut într-o familie în care tatăl, bunicul și frații erau vânători de urși și, cu siguranță, vânători de urși urmând să devină și fiii lui. "Bătrânul Nechita a fost un mare vânător de urși. Îi vâna cu o pușcă simplă, cu cuțitul și cu securea. Era un om foarte puternic, gâtul îi era ca de taur, iar capul îi era ca de Jupiter", spune von Spiess. Și cu altă ocazie: "Este un om solid, musculos, care dacă s-ar lua la trântă cu ursul, cu siguranță l-ar birui. Pletele zbârlite din fruntea capului erau negre cu câțiva ani în urmă, după spusele oamenilor, petecul acela din vârful capului s-a albit în câteva minute în urma luptelor cu fiara (...) Portretul este al unui om cu o puritate care se regăsește doar în zona muntelui, fețe care merită desenate și puse pe cărți de vedere și reviste".

Povestea lui Gliga Vasile Drăgan din Ibănești, paznicul contelui Samuel Teleki, este de-a dreptul dramatică, fiind un țăran - vânător care a dat din întâmplare peste un urs provocat de câini ciobănești. "La 15 noiembrie 1893, Gliga Vasile Drăgan a mers în zona Blidireasa de pe teritoriul de vânătoare Ibănești, arendat de conte. Urcând aici, a întâlnit o turmă de oi și l-a întrebat în treacăt pe ciobanul care păzea turma dacă nu cumva a văzut vreo urmă proaspătă de urs. Acesta i-a zis că urme de urși nu a văzut, dar de mistreți există o mulțime. Așa că a mers mai departe la deal. După ce a urcat vreo 400 de pași, a auzit deodată câinii de la turmă lătrând și lătratul se apropia tot mai mult spre el. Gliga se afla tocmai într-o șa a muntelui, înconjurată de stânci, care dădea într-un desiș de fagi. De acolo a ieșit vânatul fugărit de doi câini. Crezând că e un mistreț, a rămas locului pe trecătoare, când deodată a apărut gâfâind un urs de mărime mijlocie." Ursul a mers direct la el, l-a atacat și l-a trântit la pământ. Și-a pierdut cunoștința și când și-a revenit a văzut că ursul îl lăsase în pace și că se îndepărta agale, tot uitându-se către el. Cumva-cumva a reușit să se târască spre vale, și a primit ajutor de la cioban și niște tăietori de lemne". Fotografia acestuia, care-l înfățișează mutilat de urs (inclusă în galeria foto), a fost prezentă în acea vreme la Expoziția de Vânătoare de la Viena.

Toamna a adus prima ninsoare a anului 1871, dar și primul cerb! Până atunci nu se văzuseră prin locurile acestea cerbi, așa că atunci când au apărut primele urme, s-a crezut că e vorba de mistreț! Dar când a mers pe urme, pădurarul Dumitru Vețian, a văzut că presupusul mistreț mâncase mugurii de pe o creangă de stejar de înălțimea unui om. Nu a știut ce să mai creadă. Mult timp a continuat să observe urmele și locurile unde păscuse animalul, până când i-a venit în minte că nu poate fi decât urmă de cerb, a unui animal despre care știa până atunci numai din auzite...

- Sursă de informații și fotografii: "Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi", de August R. von Spiess. 

- Monografia “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi” a fost publicată în 1928, în Sibiu. Lucrarea a fost tradusă și publicată recent la editura Honterus și în limba română, fiind completată cu articolele scrise de autor pe această temă pentru publicațiile vremii și după 1928. 

 

 

 

06.04.2018
Slujnică de la 12 ani. Povestea unei copilării muncite
Slujnică de la 12 ani. Povestea unei copilării muncite
Victoria avea 12 ani și terminase patru clase când mama ei a anunțat-o că o va băga slujnică. "No, dragu' mamii, nu să te dau la școală mai departe...  dacă-ți trebuie să mănânci și să te îmbraci, n-ai decât să te duci să-ți câștigi!", i-a spus.

"Eu știam ce înseamnă să fii slujnică de la surorile mele mai mari și atâta am putut zice: «Mamă, dar eu ce mă fac dacă dumneata mă bagi slujnică? Cum lucrez?» Că eu eram micuță și slăbucă, cea mai mică din cei unsprezece frați... «N-am ce face, dragu' mamii, ce poți, aia faci!», mi-a zis mama", își amintește Victoria Todoran (Victoria lui Nelu lui Roșca).

Oamenii la care a intrat slujnică au fost înțelegători și i-au dat să muncească după puterile ei. Dar de lucrat, trebuia să lucreze, nu putea să se întoarcă acasă, la mama, dacă nu-i plăcea. „Că degeaba mergeam acasă la mama, că știi ce zicea stăpânul? «Sluga fugită, sâmbria pierdută!». Dacă, de exemplu, ședeam șase luni acolo, și apoi meream acasă, nu mai îmi dădea nimic.” A fost slujnică patru ani, în mai multe locuri, până când s-a măritat.

Slujnică pe haine și încălțări

Lelea Victorie are 68 de ani acum, iar dacă o întrebi ce a făcut în viață, o să-ți spună - simplu, firesc, fără să se plângă și fără urmă de cabotinism - că a lucrat. A lucrat cât a fost copil, a lucrat cât a fost adolescentă, a lucrat în toate zilele care au urmat. 

Când s-a născut, părinții se îmbolnăviseră deja cu vreo doi-trei ani înainte. Tatăl, care lucra la pădure, fusese lovit de un lemn în cap și de atunci avea probleme de sănătate, iar mama suferea cu inima. “Când m-o făcut pe mine, a zis mama către moașă să mă ia și să mă țipe, că am fost a opta fată: «Ia-o, tăișo, și țip-o, că iar e fată. Ce mă fac cu opt fete?» Până la 12 ani, a mers la școală și o ajuta pe mama ei, care i-a obișnuit pe toți cu lucrul: „«No, tu poți să duci lemne? Tu aduci lemne în casă! Tu poți să aduci o găleată cu apă? Tu aduci o găleată de apă!»Tu ai treaba asta de făcut, tu treaba asta, tu asta, după putințele noastre. N-o fost că sunt copil și mă duc la umbră să mă joc! Eu am fost mai micuță și, când erau la fân, la căpălit, îmi spuneau: «tu du-te adu-ne apă sau du-te, așa cum puteam, de bagă la vacă de mâncare». De două-trei ori, cum puteam, luam fân și băgam la vacă de mâncare. Sau, aveam o coșărcuță cu toartă pe deasupra, și îmi punea buruieni în ea – „«no, du-le la porci!»”

La 12 ani, a mers pentru prima oară slujnică. „La Podul Runcului, era un om gazdă, îi zicea Ionu' lui Mitra Florii. Acolo am învățat să mulg vaca, am învățat să dau la porci, am învățat să rânesc, să țip balega din poiată, să lucru la fân, să căpăluiesc. Când m-a băgat slujnică la omul ăla, a zis mama: «Io ți-o dau, tete Ioane, slujnică, dar s-o înveți să lucre». Am stat la omul ăla doi ani slujnică. M-o băgat slujnică pe încălțări, rochie, bluză, un lipideu, o perină, un țol – pe haine, nu pe bani! Eu cu alea m-am măritat, cu ce mi-am câștigat de la slujit, că mama nu a putut să-mi facă chiar absolut nimic."

După cei doi ani, mama a băgat-o slujnică la o familie cu șapte copii unde a stat un an de zile, pentru că mai mult nu a rezistat. Vitele se dădeau de prin mai și până în septembrie la pășune și trebuia să mergi la muls dimineața și seara, iar femeia la care lucra nu avea cu cine lăsa copiii. De multe ori, ca să nu stea cu copiii, prefera să meargă ea la muls. "Și știi ce distanță era? Cam de aici, din Dulcea, la Podul Runcului. Și așa mergeam și seara, și dimineața. Aveam o oală, pe dinafară tot îi era sărit smalțul, că-mi ajungea jos, cum eram mică și-mi era grea. Dar aveam vecine bune și mai aduceau și ele oala, mă ajutau, că le era milă de mine." 

După un an, când nu a mai putut, mama i-a zis: "«Nu-i bai, dragu' mamii, că te bag în altu' loc slujnică!» Și m-o băgat în alt loc slujnică, la gazdă mai mare! Acolo avea câte trei vite în poiată, și vară și iarnă, și avea scroafă cu câte 12 purcei. No, acolo chiar mi-o fost greu!»  După ce a plecat de aici, când a aflat că ar fi urmat să fie slujnică din nou la familia cu mulți copii, i-a spus mamei că dacă o mai bagă slujnică se mărită cu primul care o cere. Nu împlinise încă 16 ani când s-a măritat, iar băiatul avea 22 de ani. 

"Apoi de-a tăia lemne pe tine, acolo stai, la casa mea n-ai ce căta!"

"Să vă spun cum făceam când m-am măritat: făceam întâi mămăliga, o înveleam într-un prosop și o băgam sub perină și, apoi, tot în oala aia făceam zeamă, că nu aveam în ce să fac de mâncare. Că am fost doi copii necăjiți. Soțul a fost crescut de bună-sa, că el a fost de opt ani când i-o murit mumă-sa. Și ne-am luat laolaltă doi copii săraci, necăjiți, ne-am ajutat unul pe altul și așa le-am luat de la zid. Aici a fost pădure, cât vedeți, de carpeni, și tot am uricuit-o cu bărbatu-meu și am făcut casa." Nevoia i-a unit mai ceva decât dragostea, că nu se aveau decât pe ei, alt sprijin nu aveau. Mama ei a vrut să o bată când a aflat că a fugit cu băiatul și șase luni i-a fost frică să mai meargă acasă, la părinți. "«Tu ți l-ai cătat, apoi de-a tăia lemne pe tine, acolo stai, la casa mea n-ai ce căta! Cu bune, cu rele acolo stai, unde te-ai dus!», asta a fost cuvântul și-al mamii, și-al tatii". Dar au iertat-o și în anul următor au făcut nunta.

"Într-un fel, nu îmi pare rău că am trecut prin asta, că am învățat să deosebeasc răul din bine și binele din rău. Am învățat și greutatea, dar am învățat și să mă descurc în viață. Lucrând, că prin lucru te înveți să te descurci în viață. Atunci, așa se obișnuia. Uite, băieții, unde erau copii mulți, erau băgați slugă la oi. Așa erau vremurile, copiii nu au chiulangit." Cât a fost slujnică, nu a avut voie să meargă la joc, nu era vreme de asta, că erau treburile de dimineața (la cinci dimineața era deja în grajd), de amiază, de seara. Avea voie să iasă doar duminica, la biserică. În patru ani, a stat acasă la părinți două săptămâni. În schimb, a învățat ce înseamnă o gospodărie: cum se ține o vacă, cum se ține un porc, cum să le dai de mâncare, cum să lucrezi pământul. "M-am măritat în ianuarie, 16 ani împlineam în august. Dar am știut să mă apuc de gospodărie, deși aveam doar 15 ani. Iar după nuntă ne-au mai rămas niște bani și am mai luat o darabă de loc de ne-am mai lărgit o țâră. Ne-am cumpărat cal, vacă și am știut să ne ducem gospodăria înainte." 

Când au socotit că încep să se descurce mai bine, că nu mai sunt așa de amărâți și necăjiți, bărbatul i s-a îmbolnăvit. A stat două săptămâni cu el internat la Tîrgu Mureș, șase săptămâni în București, în cele șase săptâmâni a fost operat de trei ori la cap (a avut un hematom canceros pe creier) și când au venit acasă, la patru săptămâni a murit. "Cum să mai știu eu de bine? Avea 47 de ani... Eu nu aveam încă 41 de ani". Era singură și, în plus, rămăsese cu datorii. 

Doamne, dă-i bine la mama că m-a băgat slujnică!

Pe un colț al mesei, stă Psaltirea, în care sunt însemnați psalmii 50 și 142 (psalmii preferați, care o liniștesc) și o carte de rugăciuni. "Ca credința în Dumnezeu, nu te ajută nimica. Că mă gândeam când l-am îngropat – Doamne, dar eu ce m-oi face? Doamne, dar eu cum m-oi descurca în viața asta, singură și cu datorie? Cum o plătesc? Și nu știu, de multe ori mă gândesc la cât mi-a ajutat Dumnezeu. Seara mă culcam amărâtă, necăjită, plângând și dimineața, când mă trezeam, eram alta, simțeam că Dumnezeu e cu mine. Și mă ajuta! Când unul mă chema la lucru, când altul la fân sau la căpăluit. Mă duceam, lucram și seara îmi puneau bănuțul în mână. Duceam și lapte la lăptărie, așa mi-a ajutat Dumnezeu că, după ce l-am îngropat, în șase luni n-am mai fost datoare deloc", spune lelea Victorie.

În iulie, se fac 27 de ani de când i-a murit soțul și este singură (nu are copii pentru că a născut gemeni, dar au murit la scurt timp după naștere). S-a descurcat fără pensie, doar lucrând. Trecerea anilor, greutățile au făcut-o să se uite cu mai multă îngăduință spre anii de muncă din tinerețe, să treacă peste durerea și nedumerirea simțite când, copilă fiind, a primit vestea că va fi băgată slujnică și să-i mulțumească mamei pentru că a obișnuit-o cu munca, singurul lucru care a ajutat-o să dea înainte în viață. "Dacă nu m-aș fi învățat să lucrez, oare mă puteam descurca în anii ăștia de singurătate, m-aș fi descurcat să-mi duc gospodăria înainte? Doamne, dă-i bine la mama în pământ că m-o băgat slujnică, că m-am învățat să lucru și să știu ce-i bine și ce-i rău!" 

 

 

05.02.2018
Fotografii-document din Ibănești (VIDEO)
Fotografii-document din Ibănești (VIDEO)
Câteva sute de fotografii vechi adunate, scanate și prelucrate de Nicoleta Man, bibliotecară la Biblioteca Comunală Ibănești, ne arată viața de odinioară din comuna noastră.

Grupate în nouă secțiuni, cele aproape 750 de imagini conturează un tablou complet, care surprinde toate momentele importante ale vieții oamenilor din comuna noastră: copilăria, anii de școală, tinerețea, armata, nunta, munca, timpul liber, viața spirituală, părinți, bunici și străbunici. Veți revedea dascăli, străbunici și bunici și cum sărbătoreau, lucrau, respectau tradițiile sau poate vă veți recunoaște în pozele dedicate anilor de școală sau copilăriei.

"Am vrut să scot din lada de zestre a bunicii nu doar costumele populare, ci și instantanee, momentele spontane din viața oamenilor. Varianta online mi s-a părut cea mai potrivită și am preferat-o unui album de bibliotecă pentru că, în acest fel, au acces la fotografii și persoanele plecate din sat, cele aflate în străinătate, care-și pot revedea astfel prieteni, rude și vecini", spune Nicoleta Man despre impresionantul demers.

Fotografiile pot fi vizionate fie în cele nouă filme din continuare, fie accesând link-ul Galerie media, și mai departe secțiunea a doua, denumită "Galerie video" (după galerie foto), fie pe Youtube - Fotografii document.

Copilăria

Anii de școală

Tinerețea

Armata

Nunta

Munca

Timp liber

Viață spirituală

Părinți, bunici, străbunici

04.26.2018