Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Politica de utilizare a cookie-urilor | Protectia datelor cu caracter personal

Povești de iarnă ("Iarna erau toate poveștile...")

Povești de iarnă ("Iarna erau toate poveștile...")
FOTO: Iarna pe uliță - fotografie de arhivă, sursă Elena Gliga


Locul de săniuș era scăldat de lumina palidă a lunii pline și zeci de glasuri de copii care nu se dădeau duși acasă răsunau până departe. Veselia era mai mare când unul dintre ei cădea de pe sanie și omătul îl acoperea cu totul de nu se mai vedea defel.

Alții își meșteriseră singuri schiuri din scânduri și porneau în jos de la Piatra Tisieului. "Le făceam din scândură și le îndoiam cu apă fiartă. Le puneam între două lemne și cu o greutate, le țineam câteva zile și le îndoiam vârful și le lustruiam cu șmirghel. Le prindeam cu niște piele, cu niște cuie și băgai numai piciorul. Eu m-am predat că prima dată când m-am dus cu ele era să-mi rup capul și nu mi-o mai trebuit. Mai bine mă dădeam cu sania pe sub pădure. Era un drum pe acolo, pân' la valea ai' mare! Mai ales sâmbăta și duminica, pfuai, ce se adunau! Și atunci era mai mare distracția când pica unul cu sania, se băga în omeți și nu-l mai vedeai. Era comică treaba, ce să zic. Iar în casă ne mai jucam moară și iepure", povestește Ioan Chirteș (Ionu' lui Zarica Nonii), din Dulcea.

Sania și schiurile erau de bază în jocurile iernii, dar cu ele se mai mergea și la școală. Floarea Truță, din Isticeu, își amintește cum, copii fiind, își luau săniile, mergeau și câte doi pe o sanie, și apoi drum întins de la inimaș până jos, unde și le lăsau prin curțile oamenilor, pe la lelea Tină, pe la Vlăduț sau lelea Letiție, care pe unde apuca. Alții le lăsau de-a dreptul în drum, de le dădeau oamenii la o parte, și fuga-fuga să nu întârzie la școală. Valer a lui Vasâlia Bornii mergea însă numai pe schiuri. Locuia aproape de inimaș și de acolo cobora pe schiuri.

De-ale iernii greutăți

Ioan Chirteș nu cobora dealul de acasă nici cu sania, nici cu schiurile și, de unde stătea și până la școală, peste apă, tatăl și cu un frate veneau cu lopata și îi curățau drumul de zăpadă. Nu puteau face urmă pe drum, ci direct peste câmp, că pe unde ar fi trebuit, era prea troienit. Iar când ajungea autobuzul în sus era o mare ușurare pentru că mai puteau merge pe urmele pe care le lăsa. Avea doar cinci ani când cobora duminică de duminică la biserică la Podu' Runcului, indiferent de cât de grea era iarna. "De-acolo, de sub Piatra Tisieului veneam, copil mic, de la cinci ani, nu exista altfel, în fiecare duminică, cu tata de mână sau cu mama până la Podu' Runcului la biserică." Acasă, când duceau animalele la apă, prima oară dădeau drumul oilor pentru că ele, când ieșeau din grajd, nu mergeau una după alta, se băgau una într-alta și mai lărgeau și făceau urmă prin zăpadă.

Pe lângă sanie și școală, avea și o porție zdravănă de lucru. Iarna, treaba lui erau lemnele și mersul la pădure. Era prin clasa a cincea - a șasea și mergea Ion al nostru cu sania în pădure, după lemne, doar cu un prieten de peste apă. Aveau un fierăstrău și o secure. "Nu ne temeam deloc și când vedea că se face noapte, tatăl colegului cu care mergeam era după noi la deal. Nu puneam noi mult pe sanie, dar după puterea noastră era destul. Da' eram mai căliți decât acum", spune el. Muncă era și în bătătură, la animale, și nimeni nu era scutit de ea. "Veneam de la școală, mâncarea era gata făcută, mâncam, apoi la învățat, apoi meream să țip fân din pod, băgam la vaci, duceam lemne în casă. Și mă mai dădeam două-trei ture cu sania de la un băgat de mâncare la vaci la altul. În casă, mama țesea și mai stăteam și eu pe lângă ea să învăț să țes. Nu exista să stăm!", își amintește Floarea.

Lozul câștigător

În clasa a doua, prin primăvară, Ion a câștigat la loz și și-a cumpărat cizme. Până atunci, purtase numai opinci, iar vara, ca toți copiii, umbla desculț. "Aveam o piele pe tălpile picioarelor că nu intra spinul! În clasa a doua am câștigat 200 de lei la un loz și mi-am cumpărat o pereche de cizme. Și am fost domn! Apoi am mers la zmeură, apoi la lucru la Fătăciunea și întotdeauna alea erau principalul - încălțările. Dorința mea ai' mai mare era să-mi iau încălțări. Opincile … când auzeam de opinci … Aoleu! Păi să le legi, că trebuia să le legi până sus, pe aici, pe sus și pănura aia! Înveleai cu pănura aia tot piciorul, băgai piciorul în opincă și le legai. Era 4 lei perechea de opinci". Nici la haine nu era belșug că doar "n-aveai 10 rânduri de haine. Doar alea de sărbători, pe care le țineai ca-n dinți, pentru la biserică și înapoi, și astea de lucru. Seara le puneai deasupra la sobă, le uscai și dimineața le luai din nou". Iar dacă se îmbolnăveau - piramidoane, o tură de penicilină dacă era cazul, dar până să ajungă la doctor, se puneau pe picioare cu ceai de secărea (chimen), sunătoare, coada șoricelului, coada calului și abureală cu zdrohot din șură - puneau o piatră în foc, o oală mare pe sobă să fiarbă cu zdrohot, apoi așezau oala în mijlocul camerei, puneau în ea piatra din foc și stăteau cu capul deasupra ei, acoperit cu o pătură. 

Vremea poveștilor și a jocului

Iarna venea cu zăpadă mare de prin 15 noiembrie și până prin 15 martie, iar înghețuri veneau și mai târziu, prin mai. "A fost ca a venit omătul de a prins oile în munte, de le-a adus înapoi", povestește Ionu' lui Zarica Nonii. Într-un an a reușit să-și scape pomii de la îngheț dând foc unor baloți de paie în livadă. "Am avut o grădină în Gurghiu, încolo, către Chinceș, și lucram la Ferma 11 în Gurghiu. Și când am văzut că era bai, că era primăvara și era frig, m-am dus și am dus o remorcă de baloți de paie și le-am dat foc la câte unul, ici-colea. Fumul ăla a ținut și am fost singurul de acolo care am avut poame. Că fumul ăla a făcut o perdea deasupra de nu a înghețat. Că a fost o ploaie că, cum cum picura, cum îngheța. Și i-am salvat." Era frig, troienile erau mai mari decât omul, dar iarna era și vremea jocului, a poveștilor și a războiului de țesut. "Oamenii se întâlneau, mergeau de povești și nu ardeam patru familii petrol, ci numai una. Se spuneau bancuri, povești, fiecare ce-i venea în gând și ce făcea. Se mergea pe rând la toți și se făcea economie", spune el.

Sâmbăta seara se făcea joc. Se țineau și baluri pe la cămine, dar nu toată lumea putea să meargă la bal, pentru că era un pic mai scump, dar la joc puteai merge și cu un leu-doi-trei lei. "Erau familii care aveau cameră mai mare, și acolo se ținea jocul. Se făcea iarna, că în timpul anului oamenii erau obosiți de la lucrul câmpului - "de primăvara până toamna, până la Piatra Urșuii nu găseai o palmă de loc nelucrată" este o imagine care s-a întipărit în memoria Floarei. Și mai vorbește cu nostalgie despre cum, de când venea iarna și până venea primăvara, războiul de țesut era în casă. Bărbații erau la lucru la pădure și femeile erau acasă și țeseau. "Coseam, torceam, lâna era atunci cu preț, mergeam de aici până în Toaca cu lâna la vopsit. De cum venea iarna, până venea primăvara, războiul din casă nu se găta. Făceam și de vânzare: joia - în piață, în Reghin, duminica - la Mureș, am mers și pe la Sovata. Unde știam că e piață, mergeam, vindeam țolinci, păretare, țoale, ce puteam. Nu aveam televizor, ascultam radioul și atât. Și mergeam cu lucrul de povești. Dacă se nimerea că nu era războiul la noi în casă, mergeam de la unul la altul cu lucrul, cu torsul. La casa care avea război veneau oameni mulți, acolo se strângeau care n-aveau. Iarna erau toate poveștile..."