Biserica Sfântul Nicolae din Lăpuşna a fost construită în satul Comori în 1779 și include icoane din 1740 realizate de Vasilașcu, un zugrav din Țara Moldovei.
La dorința regelui Carol al II-lea, biserica a fost strămutată în 1937 lângă apa Secuieului, aproape de Castelul Regal de Vânătoare. Este construită din lemn, pe fundație de piatră, cu pereți dreptunghiulari și absidă poligonală. Bârnele sunt îmbinate în coadă de rândunică, iar consolele sunt decorate cu crestături.
Castelul a fost ridicat, între 1925 și 1926, la dorința regelui Ferdinand, dar lucrările au continuat și în anii următori, el fiind finalizat și decorat în 1933.
Impresionant, enigmatic, plin de istorie, cu o arhitectură tradițional românească acesta a găzduit familia regală, iar partidele de vânătoare au atras cunoscuți lideri comuniști, precum Hrușciov, Jivkov, Tito. Nicolae Ceaușescu venea, de asemenea, frecvent aici. Oaspete al castelului Lăpușna a fost și scritorul Mihail Sadoveanu, pasionat de vânătoare și pescuit, pentru care a fost special realizată o masă de șah (jocul de șah era o altă pasiune a scriitorului). Mai târziu, meselor de șah și de biliard li se adaugă și șuba, un joc rusesc, preferatul Elenei Ceaușescu.
A fost ridicat în 1932 și este dedicat eroilor căzuți în Primul Război Mondial.
În anul 1975, profesorul de istorie Eugen Mera din Ibănești, a identificat un turn roman de supraveghere în Ibănești, parte dintr-un sistem extrem de complex de fortificații, format din turnuri, valuri de pământ, ziduri, fortificații de mici dimensiuni și castre, care alcătuiau limes-ul roman, adică granița fortificată a Imperiului Roman. care formau granița fortificată a Imperiului Roman.
Păstrăvaria de la Lăpușna se află la o altitudine de 795 m, la confluența râului Gurghiu cu afluentul de stânga, Sebeșul Mare.
La poalele muntelui și sub perdeaua pădurii, în drum spre Castelul Regal de Vânătoare și Biserica de lemn Sfântul Nicolae, de la Lăpușna, se află Păstrăvăria de la Lăpușna, cunoscută și apreciată de localnici pentru calitatea păstrăvului fântânel.
O echipă a revistei National Geographic Traveler România, condusă de redactorul-șef, Cătălin Gruia, a luat la pas comuna Ibănești, urmând traseul Via Transilvanica – de la prima bornă, de pe Tireu, și până la stâna din Poiana Obârșii.
Călătoria de documentare a traseului s-a transformat într-o savuroasă descoperire a comunei, alături de localnici – a zonei, a gospodarilor de aici, a poveștilor și a ospitalității ibăștene, dar și un prilej de introspecție și un îndemn pentru toți călătorii de a-și întoarce mai des privirea spre frumusețile sau colțurile pitorești ale țării.
În Căminul Cultural din Ibănești funcționează un muzeu cu haine tradiționale, obiecte vechi de uz casnic, piese de mobilier. Scurt istoric, realizat de Farcaș Dorina, director cămine culturale.
Am început să adun și să păstrez tot ceea ce este legat de trecut încă din 1980, când am intrat ca noră și am locuit într-o casă veche, a bunicilor soțului meu, veche de 100 de ani, casă din lemn, cu târnaț, lipită cu lut interior și exterior, muruită și văruită cu mnerială mnerie, camere cu grinzi pe tavan, pat “cu strujac”, cu perini cu fund cusut, țesut și brodat, cu față de masă din cânepă, desagi, lipidee, țolinci, peretare și țoale, canapee, laiț și dulapuri din lemn, parsec în care se țineau blidele din care mâncam. În canapeu am găsit cămașă și cătrânță bârsănești, o zgardă cu bănuți din argint, valuri de pânză de casă țesute în război pentru lipidee, merindare și ștergare. Pe pereți, blide de lut și icoane vechi. Pe toate acestea le-am păstrat.
Vâltorile din Ibănești Pădure, Ibănești Sat te poartă într-o lume din trecut, o lume în care femeile torceau lâna din august și până la Crăciun, și când fetele aveau țoale ca zestre. În mod tradițional, vâltoarea și piua erau în imediata vecinatate, pe cursul unui râu cu o înclinație care să permită formarea unei căderi de apă. “Facem un butuc gros de 40 de centimetri, îl tăiem roată imprejur, îl scobim, băgăm acolo răzlogi, de doi metri înălțime, și-l fixăm apoi în pământ, cam la 70-80 de centimetri”, explică nenea Manailă (Gliga Emanoill, care s-a ocupat toată viața de vâltorit). Rezultatul este cuva, o construcție conică având vârful în jos, în care apa venea pe un jgheab (scoc) și curgea pe marginea ei ca să formeze un vârtej și să învârtească hainele. Lângă vâltoare era și piua – o roată mare și grea cu un ax în mijloc, învartite de forța apei, care acționau 12 ciocane. Acestea băteau alternativ pănurile așezate în niste troci; erau șase troci cu câte două ciocane, care tot băteau pănurile ca să se îngroașe și să se facă pufoase. Cam la jumătate de oră, peste ele se turna apă cu galeata, la început mai rece, apoi mai caldă.
Din cele mai vechi timpuri, viața oamenilor din Ibănești a fost strâns legată de pădure, prelucrarea lemnului fiind una dintre ocupațiile importante ale zonei. Chirteș Petruț, din Dulcea, este din 2010 meșter popular dulgher. Lucrările care îi sunt cele mai dragi sunt la biserica de lemn de la mănăstirea Nima Râciului și biserica de lemn de pe platoul Fâncel. Are lucrări expuse la muzeul din Reghin, la Cluj-Napooca, a avut o lucrare pentru Televiziunea Târgu Mureș (TTM) și este invitat la târgurile și festivalurile zonei. În ultima vreme, spune că a observat o schimbare în gusturile oamenilor, o preferință pentru ceea ce este vechi sau inspirat din vechime: “Sunt mulți care-și doresc uși din lemn și lucrări care vin înapoi, de pe timpurile vechi.”
Finalizată în 1898, Biserica Ortodoxă din Ibănești Sat, poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril și impresionează prin dimensiunile și arhitectura neogotică. Arhitectul a fost Gustav Wagner, sas din Reghin.
Contraforturile gotice sunt vizibile de afară, iar interiorul este dominat de arcuri frânte si ogive. Aici, regăsim amvonul, specific bisericilor catolice, locul din care predică, duminică de duminică, preotul Eugen Oprea (element la fel de surprinzător pentru o biserică ortodoxă, precum întreaga arhitectură neogotică).